Teodor Baconsky, septembrie 2002

Dorința icoanei

Ortodoxia dăinuie sau se risipește sub semnul icoanei. Pentru că icoana este expresia liturgică a Întrupării și pentru că, fără Întrupare, istoria sacră ar fi legendă, mit, simbol sau - preferă unii - vibrantă ficțiune. Oricine acceptă acest silogism suferă pe măsură atunci când observă decăderea icoanei în ultimele veacuri. E greu să micșorăm proporțiile și rezonanța eclezială a respectivului declin. Avem în schimb datoria de a semnala orice gest menit să-i limiteze întinderea. Cu un atare sentiment reparator mă adresez celor care vor admira icoanele Elenei Murariu.

Elena Murariu are un parcurs creativ potrivit cu icoana. S-ar spune că structura sa sufletească - și opțiunile personale - au colaborat impecabil spre a provoca întâlnirea artistei cu tradiția iconografică a Răsăritului. De câte ori vreun modern desfidă poruncile egolatriei și practică voluntar umilința restauratorului de artă veche, el recuperează implicit dispoziția spirituală fără de care icoana se preface fie în "tablou", fie în parodie manieristă a unor exigențe nepricepute. S-a consumat astfel, sub bolta unui anonimat sapiențial, o revelație tăcută din care s-a zămislit o vocație. Nu ai nevoie de diplome pentru a depista iconicitatea icoanei veritabile. E o chestiune de bun simț religios. Din nefericire, variațiunile neobizantine la care asistăm astăzi - ca să nu mai evocăm tristul rafaelism al compozițiilor de sorginte grigoresciană - ne îngăduie prea rar un asemenea exercițiu de luciditate. Am ajuns să coabităm docil cu hidosul, cu impostura pietistă și cu jovialitatea cârpaciului pe care nimeni - laic sau cleric - nu mai are iscusința de a-l descuraja. O icoană urâtă îți face urâtă rugăciunea. E o legătură între artefactul mediocru și devitalizarea nervului teologic. Iată fundalul de care se distanțează, printr-un contrast salutar, meșteșugul rafinat al Elenei Murariu. Refuzând ambianța contemporană, icoanele sale dobândesc o exemplaritate intrinsecă. Ele ne amintesc - dacă mai era nevoie - faptul că nu poți fi cronicarul plastic al mântuirii dacă ai pierdut legătura cu Sf. Scriptură, cu Parinții Bisericii și cu maeștrii care au reușit - printr-un fel de asceză "ermineutică" - să descrie indescriptibilul.

Evident, legătura cu tradiția iconografiei nu este ancilaritate obtuză, ci jubilație a libertății domesticite. Elena Murariu a preluat lecția zugravilor din vremea Paleologilor, s-a lăsat impregnată de subțirimile școlii cretane și n-a ratat întâlnirea fecundă cu primitivii italieni. În anatomia sau în vestimentația sfinților săi intervin adesea umbra lui Giotto, albastrul lui Piero della Francesca și pe alocuri, rigoarea lui Mantegna. Citate sunt de asemenea, crucifixurile toscane din Trecento și senzualitatea minerală a Pantokrator-ilor sicilieni de la Cefalu sau Monreale. Mi se pare că o asemenea sinteză - pe care o descifrez într-o retroactivă cheie ecumenică - are toate datele seducției nelumești fără de care icoana se preface (vorba neoprotestanților) în "idol". Icoana adevărată este obiect al dorinței tocmai pentru a demonstra că ființa noastră doritoare se poate izbăvi.

Sper ca Biserica Ortodoxă Română să adopte - și să consacre - înfăptuirile Elenei Murariu. Dacă talentul său smerit va fi obștește celebrat prin îmbisericire, atunci el va putea evolua - secret și la lumină - spre maturitatea pe care atât privirea credincioasă cât și artista însăși o merită din plin.

 


copyright 2004 Teodor Baconsky

înapoi