Bartolomeu Anania, septembrie 2002

Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului,
septembrie 2002

Sfințenia gândului

Primul lucru pe care mi-l poate oferi o icoană adevărată este acela că, de îndată ce am dat cu ochii de ea, să simt nevoia să mă descopăr.

Aceasta înseamnă transparența: chipul din icoană adeverește prezența persoanei care se află în spatele lui.

De aici, comunicarea: icoana îmi vorbește și, în același timp, mă ascultă, într-o voroavă fără cuvinte, ca o cale deschisă spre comuniune.

Așa mi se par icoanele zugrăvite de Elena Murariu.

Dintre ele, fumoase și cuvântătoare, îmi atrage atenția acea a Nașterii Domnului înscrisă în cruce. Nu cunosc o astfel de icoană, n-am văzut ceva asemănător. Dacă nu a avut în fața un izvod, atunci trebuie să observ că, pe lângă măiestria artistică, Elena Murariu are și o cultură teologică sau, cel puțin, un simț teologic. Potrivit tradiției răsăritene, Pruncul culcat în iesle este înfășat în scutece, acestea prefigurând giulgiurile în care va fi înfășurat trupul mort al Celui de-abia coborât de pe cruce înainte de a fi așezat în mormânt; de acolo, înviat a treia zi, prima Sa mișcare va fi aceea de a Se pogorî la iad și de a-i elibera pe cei din veac legați. Așadar, un arc peste timp: naștere-moarte-înviere, la mijloc fiind crucea. În icoana Elenei Murariu, personajele Nașterii sunt înscrise în cele patru laturi ale crucii: sus, îngerii cântând; jos, Iosif îngândurat, femeile scăldând Copilul; pe orizontală, într-o parte și în alta, pastorii și magii alergând. Centrul este însă revelator: din trupul crucii se deschide peștera, întunecată, neagră, ca un mormânt în care se profilează, luminând, Pruncul din iesle, înfășat în scutece și Maica Sa, cu mâinile întinse adorându-L dar cu privirea adâncită undeva, departe…

Prin toate acestea icoana e o sfințenie a gândului.


copyright 2004 Bartolomeu Anania

înapoi