Doina Mândru, martie 2003

Elena Murariu,
- expozitia “Icoana”, Mogosoaia, 23.03-30.04.2003

Elena Murariu are cu icoana un dialog indelung si complex, prilejuit si de faptul ca artista a debutat ca restaurator al picturilor murale la biserica Sf. Nicolae din Curtea de Arges, lucrand apoi la conservarea frecelormanastirii Humor, la Topolnita sau Halmagiu, ori, in calitate de autor al restaurarii, la bolnita Bistritei – Valcea. Exceptionala valoare artistica a picturilor restaurate nu putea sa nu impresioneze profund pe iconarul zilelor noastre. Dar nu-l vom regasi, totusi, pe restaurator in expozitia de fata altfel decatin respectul absolut al iconarului pentru tehnica si materialel traditionale. Daca insa am pre-sti aceste lucruri, nu le-am putea in nici un chip banui, privind actuala selectie de icoane, pentru ca discretia restauratorului este, de data aceasta, aproape totala. Citatul stilistic sau iconografic nu face apel direct la nici unul din ansamblurile amintite, desi oricare din elear fi putut constitui modele oricand valabile. Optiunea sa pentru o anumita tipologie umana, subsumata canonului iconografic al picturii bizantine si postbizantine din veacurile XIV-XVI nu este aprofundata si in planul stilistic, Elena Murariu neingaduindu-si libertatea intepretarilor in interiorul formei.

Si totusi, iconarul pare, in toata smerenia, a fi voit mai mult…

Cunoasterea sfintelor cantari, cercetarea textelor fundamentale ale ortodoxiei, meditatia asupra intelesurilor ultime ale subiectelor alese, au condus-o la adevarate glose asupra temei infatisate, cand nu i-au prilejuit adevarate viziuni iconografice, fericite vederi precum cele din ciclul Raiului.

De aici rezulta, in buna parte, prospetimea imaginilor pe care Elena Murariu le propune spre contemplare. Suntem in prezenta unei gandiri iconografice vii, lucratoare, ce-si are originea in textul sacru asupra careia artista mediteaza, de fiecare data, in toata smerenia, dar si cu angajarea intregii fiinte.

Un exemplu: rar infatisata in icoana, Pilda fiului risipitor, este vazuta ca paradigma adamica a conditiei umane. Asadar, izgonitii din Rai se indreapta covarsiti de rusine si durere, urmariti de sabia ingerului, catre nimeni altul decat Christos, care, in fata unui ciboriu, il primeste pe Adam, cel preasmerit, la pieptul sau, precum tatal din parabola l-a reprimit pe fiul risipitor. Icoana la care ne referim concentreaza nu numai tejme si simboluri convergente, e drept, ci si momente diferite dar inrudite ale ciclului liturgic, revelandu-le, in mod adancitor, sensul pe care-l impartaseau. La fel, in Buna Vestire: arhenghelul Gabriel in binestiutul avant se-ndreapta catre Fecoara, cu toiagul vestitor, glasuirea sa facandu-ni-se vizibila in interiorul unei “clippeia”. In interiorul clippeiei citim insa profetia despree nasterea lui Iisus, si nu “Bucura-te, cea plina de har…” Dedesubt, ingerul invierii arata spre mormantul gol. Inteaga scena este insa, in mod inedit, chiar socant pentru unii, infatisata pe o cruce, cu fondul de argint, ca si cum ar fi un obisnuit decor al acesteia. Nimic insa mai putin obisnuit, dar cat de adevarat, caci proorocirea spunea, mai departe, despre cea care urma a naste nenuntita: 7 sabii vor strapunge inima sa….

Alteori, copacul cunostintei, lemnul care, pentru neascultare l-a condamnat pe Adam si pe care spune Efrem Sirul, s-a rastignit Christos, devine subiect independent al picturilor Elenei Murariu. Copacul este pictat pe cruce, ilustrand in chip direct, dar si neasteptat, legatura dintre textul sacru si imagine, ca si cum ar ilustra unul din imnele Sfantului Efrem Sirul:
“Doi pomi a asezat Domnul in Rai,
pomul Vietii si al Intelepciunii
O pereche de fantani binecuvantate, izvor al tuturor celor bune,
prin aceasta slavita pereche
omul se poate face asemanare a lui Dumnezeu,
inzestrat cu viata nemuritoare si intelepciune neratacitoare”
Sebastian Brock,
Sfantul Efrem Sirul, Imnele despre Paradis,
Deisis, 1998, p.158.

Intre tablou si icoana, in spatiul contemlatiei, gandul artistei se misca liber si fara ostentatie. Privite cu ochiul credintei, “care poate vedea cele ascunse” (Ecleziastul, 24,3) subiecte netratate de icoana, dar indelung dezbatute de imnografia crestina, precum Raiul, se infatiseaza privirii si cugetarii. Din punct de vedere iconografic, originea unora se afla, intr-adevar, in pictura murala, in scena Judecatii de apoi, dar deseori ne gasim in fata unor reprezentari proprii, imagini in care textul Genezei este interpretat, facut vizibil, in chip nou, pornind totusi de la reprezentarile cunoscute. Muntele Paradisului, Raiul inchis (dse dupa caderea lui Adam) si Raiul deschis de jertfa Mantuitorului, sunt subiecte tratate independent de Judecata, asupra carora artista revine cu predilectie, fie ca ilustreaza Izgonirea din Rai sau Pilda fiului risipitor.

Uneori Raiul este infatisat, in mod neasteptat, dupa o logica iconografica des utilizata ed cei vechi, la Chora de pilda, ca fiind deschis de insasi jertfa si Coborarea la iad a Mantuitorului, a carei Inviere redeschide portile pecetluite de pacatul adamic.

Indrazneala compozitiei si a exegezei are smerenie, de aceea iconarul pare a se ruga, prin imagine, asemeni aceluiasi Efrem:
“Gandul meu sa nu fie judecat
De Tine, Atoatecunoscatorule;
Cautarea mea sa nu fie lapadata
De Tine, Atotascunsule

Pentru ca am cinstit nasterea Ta,
Ingaduie-mi sa salasluiesc in Raiul Tau
Laudata fiind ascunzimea Ta
De toti cei ce Te iubesc pe Tine.”

 


copyright 2004 Doina Mândru

înapoi